Ganduri

Frustration

A state of mind

Surely it had to come to this. Surely I couldn’t resist anymore, but I chose this moment right, before I blow up, before I get to the point of no return.

I’m frustrated, I’m sad, I wanna cry like a little kid left with no toys nor fun, I wanna pack my bags and run away from here, cause I don’t feel like I belong here.

I do feel misplaced, I do sense that my place is somewhere else, but I also feel lost…. very lost… extremely lost in a house full of furniture, in a mind that’s so stressed, in a soul that’s so sad, I guess I’m confused.

My frustrations are getting to me slowly and take out the worst in me. I wanna be happy, I wanna make amends with me and everyone else. I’m not part of the cattle in this city, those robots I see every morning at the subway station, going to work, minding their own business, never asking themselves: “could I do more for myself?”, never questioning the “perfect” system which we allowed our rulers to build up, for them to control us. Sure enough, it’s a global issue, I know. Sure enough, it’s never gonna change – the global food poisoning, the mind controlling, the religion, everything will be at least the same or even worse.

Of course, I know I’m not the only one who feels this way – and maybe you’ll start throwing rocks at me screaming “DO something about it!!”. I don’t… I wont cause I do not believe that I, together with another hundred thousand people in my country, will make the difference – why is that, you ask? Because I don’t want to end up fighting or, worse, dead, for a cause I’m not gonna win.

Sure enough, the “war” in Kiev might have a rocketing success…. for a while… I can guarantee it’ll go back to the old system as soon as the rebellion and the fighting are done.

I have issues – lots of them: I have daddy issues, I have (lack of) mommy issues, I have brother issues… “Don’t we all” you say…

Indeed, don’t we all. I don’t know about you guys, but I have them all together, tormenting me, for a while now.

It’s stressful to fight with all of them day by day: with the money issue, with family issues, house issues, medical issues. When they come all together tumbling down on your mind, you risk a collapse.

I wanna make amends – I can’t. Because of their attitude, I can’t. My ego has written some checks my soul will never be able to cash.

I did it for my own good, for a better life free of torment, guilt (although it isn’t completely gone), and many other reasons I choose not to write here – but my soul regrets it. It does, deeply regrets it and wishes to make amends, all risks taken. My soul doesn’t know what is best for it, and it’s stupid. Mind vs. soul = eternal conflict.

I wonder myself these days: who am I? Because I can’t truly say that I know who I am. I know HOW I feel though: conflicted, sentimental, conflicted (again), angry, sad, depressed, angry again, conflicted again…

I have been double-crossed by my own person. I built myself strong on the outside, extremely jello-soft on the inside. Back then, the shell was vital to be strong, to endure life. I haven’t thought that through quite well then, did I? 🙂

Oh well, I’m supposed to be all grown-up by now. Well, bummer. I seem to be not.

All these questions that are running through my head: which is the best way, which is the right way, who am I, what road to choose, who’s right and wrong, is it worth it, how much longer… pfff… I’m tired. Honestly, tired like hell.

I know, I know, I’m not the only one, I have to suck it up, deal with all of it and move on, grow up, be responsible, act mature.

F**k that!! You know why? Because I am mature enough to realize that I don’t fit in this place, smart enough to realize that I am making progress, but not patient enough to take the time to make things right, woman enough to love the man by my side every day more and more.

I wanna call my daddy, tell him how much I miss him (only the thought of him makes me weep), tell him that we have to fix all of our issues and be good again…  – it ain’t gonna happen, cause his ego isn’t letting him… or his wife for that matter.

I wanna forgive my brother and be close again, knowing he has learned his lessons, and he won’t make the same mistakes again, cause it’s not me he’s hurting in the end, it’s himself.

I wanna take my lover’s hand and get out of this filthy city, somewhere where Mother Nature is the only host, I wanna move out of the house we live in, and find another one better, with no mold, more space and lots of natural light.

In the end I draw a single conclusion from all of the above: I have no other issues but with myself. I am fighting with myself, and I need to fix things, cause I want to be happy. I need to be happy, otherwise I’ll die on the inside and become one of the robots I crash into every single morning in the subway…

I apologize, I had to spill my heart out, I had to…

Ganduri

Prezentare

Sa va povestesc un pic doar pe scurt:

Eu sunt aceasta:

DSC_1648

Eu cant (sau, mai bine zis, cantam), eu incerc sa fac arta din fotografie (dar n-am citit nici macar primele 10 pagini ale manualului de fotografie), sunt agent de turism (si ii trimit pe altii la plimbari), mai nou sunt creatoare de bijuterii hand-made (ma perfectionez pe zi ce trece) – deci sunt multi-functionala.

Eu cant cam asa – inregistrare cu telefonul in sufragerie, in timpul unei repetitii. Puteam sa prezint o piesa inregistrata in studio, dar aici e mai imperfecta treaba si, deci, nu risc sa mi se spuna ca ma ridic in slavi singura 🙂

Si am facut fotografii care arata cam asa:

DSC_0018 DSC_8924 DSC_8985 DSC_0493 IMG_4120 DSC_0499 DSC_8817

Sunt ale mele toate, n-am mai avut chef sa le pun si logo pe ele, e totusi 02:39 si eu va scriu 🙂

Daca va plac, mai revin cu chestii d-astea, poate cu mai multe cuvinte in postul urmator.

Somn usor!

Ganduri

Revenire

Gata, am revenit. Stiu, am disparut, dar am muncit, n-am stat degeaba.
Am facut realitate din 2 vise cu acelasi element comun: hand-made. Stiiiu, imi veti spune ca e piata saturata de hand-made-uri sau ca nu prind la noi. Ei bine, eu nu am aceasta parere, asa ca eu si sora mea ii vom da bice inainte cu treaba, ea cu caiulite, rochite, pulovarase si alte minunatii care-i ies din manute, iar eu voi bibili la bijuurile mele pana va veti satura 😀

Ca sa intelegeti despre ce e vorba, iata mai jos linkurile catre paginile de FB ale fiecarui “brand” in parte.

Eu cu ale mele bijuuri
Sis cu ale ei caciulite (momentan!)

Astept cu mare interes feedback-ul vostru si, de ce nu, comenzile voastre.

De ce am facut asta? “Din pasiune pentru frumos”
Pentru ca pot/ putem, pentru ca e asa de frumos sa vezi pe cineva ca-ti poarta creatia, fie ea cat de simpla.
Pentru ca tin la calitatea produselor (indiferent de natura lor) si pentru ca sunt satula de facaturi ordinare pe care poti da foarte multi bani.

Asa ca noi, “surorile sisters” ne alaturam curentului hand-made, in ideea de a sustine calitatea la un pret decent, in ideea de a sustine artistii (sub orice forma si de orice natura) si oamenii priceputi si talentati.

In final, va las in compania unei piese care pe mine personal ma relaxeaza fantastic de tare (recomand cu caldura intregul album):

Ludovico Einaudi – Monday

Ganduri

Ora 07:36

Cred ca m-a inspirat Ratzone sa scriu la ora asta, si-n Ajun de Craciun…
In perioada asta toti simtim cate ceva: unii sunt deprimati ca n-au destul, altii ii multumesc Barbosului ca au macar un acoperis deasupra capului si o coaja de paine, mai sunt oameni care se simt singuri, altii carora le sunt aduse, odata cu Craciunul, amintiri foarte dureroase.. lista poate continua.
Eu, genul de persoana deprimata pentru ca n-are tot ce vrea pe masa de Craciun asa cum a fost invatata acasa la tata, am decis ca anul acesta sa adopt o alta abordare, din multiple motive:
1. Chiar am mai mult decat o coaja de paine pe masa de Craciun
2. Am si acoperisul deasupra capului, cu toate facturile platite la timp
3. Am un om minunat alaturi de mine cu care ma iubesc si de care nu aimt nevoia sa ma despart nicicand
4. Imi permit sa ma ingrijesc – nu va ganditi la cosmetice, eu ma refer la partea medicala.
5. Am un loc de munca stabil care-mi permite 3 puncte de mai sus.

Tot ce-am scris mai sus poate fi sucit intr-o lumina pesimista, insa nu e ok nici pt mintea si nici pt sufletul meu.
Nu mai conteaza ca nu-mi mai am familia alaturi de mine, ca acum 3-4 ani, din motive ce, din pacate, tin doar de noi, oamenii.
Nu mai conteaza nici ca aparent anul asta n-am avut mari realizari, dar am trecut de stadiul ala, nu mai privesc superficial nimic ce are legatura directa cu mine, incerc sa vad totul asa cum e, in cel mai bun mod.

Deja fac retrospectiva lui 2013, si zambesc. N-am mai zambit de multe retrospective incoa.. E bine 🙂

Sigur ca imi cam muncesc viata, sigur ca nu apuc sa ies in oras la distractie, sigur ca nu-mi permit (inca) niste lucruri de care poate nici n-am nevoie, dar nu conteaza. Am un plan, un plan gandit in doi, care merge ca pe roate pe-un drum cu destule gropi. Dar toate rotile-s intacte, si asta imi aduce un alt zambet strengar pe fata.

Ia uite, s-a facut lumina afara de cand tot aberez aici. Ma pregatesc sa fug la serviciu, ca sa-mi pot permite toate cele de mai sus. Daca nu mi le-as mai permite, n-as mai putea zambi, si n-as vrea asta, caci multi mi-au spus ca am un zambet frumos si ca nu ma prinde incruntarea si nu ma prind nici lacrimile-n ochi.

Asa ca urarea mea pentru aceste Sarbatori este urmatoarea:
Bucurati-va de putinul pe care-l aveti, pentru ca acea infima bucurie va va hrani sufletul si mintea deopotriva, si va va da o alta perspectiva a zilei de maine. Daca tot nu-ti poti schimba conditia de azi pe maine, macar tine-te de planul tau si vei ajunge acolo!

Sarbatori Fericite alaturi de cine vreti voi, pline de zambete frumoase!

20131222_184038

Uncategorized

Under Construction

Mereu sunt in cautarea unor noi activitati, unor noi hobby-uri (sau extinderea celor existente) ca sa evit plictiseala si monotonia. La ritmul de viata actual si la cat de putin timp liber am, de multe ori prefer sa raman in casa si sa “hobby-uiesc” decat sa ies in oras, unde-i prea mare agitatie pentru o seara lucratoare – mai ales pe frigul asta.

A fost (si este in continuare) fotografia (nu, nu ma consider profesionista, sunt doar o amatoare visatoare si saraca in aparatura si tehnica), a fost (este si va fi pana cand voi muri – sper) muzica – desi nu ma afisez, nu incetez sa cant… cand gatesc, cand fac curatenie (mai ales atunci, – aspiratorul da o doza de curaj si volum, fetelor, incercati, merita :D) si in multe alte momente petrecute acasa (si pe strada :D). Mai nou am inceput sa fac bijuterii din margelute, pietricele si alte bazaconii de accesorii – cica sunt hand-made. Practic, ce m-am apucat sa fac eu se numeste pura ansamblare si un pic de design, sa arate intr-un fel cercelusul ala cochet si vesel. Nici in acest domeniu nu sunt o profesionista, doar ce m-am apucat de lucru 🙂

under_construction_by_mongobongoart-d4gi2p2

Concluzia e ca la nimic din ceea ce fac si ce-mi place sa fac nu sunt profesionista. Probabil pentru ca-mi place sa fac multe lucruri si n-am stat sa invat unul singur bine de tot.

Sincer, nu-mi prea pasa sa devin profesionista in aceste domenii, caci altfel si-ar pierde notiunea de hobby cu siguranta.

Motivul acestui discurs este urmatorul: voi transforma un pic acest blog intr-o “expozitie” de hobby-uri (d-ale mele) si va invit si pe voi sa impartasiti cu mine rezultatele hobby-urilor voastre.

Stiiiu, foarte multi oameni sunt “fotografi” si alti foarte multi sunt creatori de bijuterii hand-made si inca alti extrem de multi sunt cantareti. Repet, nu sunt profesionista si nu ma consider mai buna decat altii, ci pur si simplu imi umplu lumea mea si viata cu lucruri care-mi plac pe care vreau sa vi le arat si voua 😀

Stay tuned, revin cu make-over complet al blogului in curand! 😀

Ganduri

Combinati in mod aberant

Mda… tu, ca o buna prietena ce esti, incerci sa-ti combini prietena ta singura si racita cu un baiat pe care-l cunosti care stii ca n-o va tavali, sufleteste vorbind :).

Acum na… ii faci reclama tipului, pe cat posibil, pentru ca tii foarte mult la prietena ta cea buna si singura, si doar ii vrei binele. Si incepi sa i-l descrii, sa-l ridici in slavi (reale, nu e loc de basme aici, e treaba serioasa) si ea-ti cere profilul lui de Facebook (normal, ajungi mai nou sa concluzionezi de pe Facebook daca-ti place de-un om sau ba) sa-l verifice.

Si de-aici incepe haosul, curge-un fluviu de intrebari fara rost: “da’ munceste?”, “da’ sta cu ai lui?”, “da’ nu e prea pustan?”, “da nu crezi ca e prea inalt?”… Ce naiba?!?!?!?! Disperi DAR, ca o buna prietena ce esti, ii raspunzi (diz)gratios la toate acele intrebari fara rost (parerea mea). Nu ma intelegeti gresit, si eu puneam aproximativ aceleasi intrebari cand incercau fetele sa-mi faca lipeala, dar pricepeam ca din vorbele si laudele prietenelor sigur nu voi fi impresionata, asa ca alegeam sa ies cel putin 1 data cu tipul respectiv (de regula impreuna cu prietenii, sa fim mai multi, sa am cum sa ma fofilez daca nu-mi placea prima impresie creata). 

Totusi iese ceva bun din toata “vanzarea” asta: emotia “cupidonului” ca poate reuseste sa faca fericit pe cineva, emotia “cumparatorului” care poate da peste Fat Frumos sau Ileana Consanzeana, emotia “produsului” ca e folosit pe post de halca de carne si vandul ca pe cotletul de porc la bucata, si nu la kilogram. Pe de alta parte, cotletul de porc poate sa stea linistit, este vandut la adevarata sa valoare cunoscuta de vanzator, altfel vanzarea nu ar avea succes.

Cateodata ajung la concluzia ca femeile (unele) au gusturi proaste la barbati (si viceversa, doar unii), si atunci cand intalnesti cate-un cuplu d-ala potrivit, care arata misto,  se comporta misto si mai au si ceva inteligent de spus, incepi sa te miri… 

 

Revenind la subiectul initial, intrebarile si raspunsurile tin asa, vreo 2 zile, cat isi aduce aminte zana de personajul pe care nu-l vrea (aparent). Il vrea, vrea sa-l cunoasca, dar nu cumva sa recunoasca, e in negarea suprema, doar nu vrea sa para “usoara”. Habar n-are ce se intampla in culise 🙂

Pana la urma, la insistentele cupidonului, cedeaza si accepta o intalnire in 4 (exact ce spuneam mai devreme – tipic, nu?) ca sa poata veni si Fat Frumos cu tot cu inaltimea lui impunatoare, sa fie studiat indeaproape, in siguranta de catre zana.

Concluzia: suntem niste creaturi (noi oamenii, general vorbind) fara nici cea mai vaga idee de curtare, cucerire, etc. Am pierdut arta asta care se practica cu succes pe vremea bunicilor si poate chiar a parintilor nostri.

Ne bazam pe Facebook sa ne “spuna” daca ne place de cineva sau ba, ne bazam pe prieteni/ prietene sa ne “vanda” pe cate cineva, si daca avem tupeul sa incercam sa “agatam” pe cineva prin oras, prin cluburi, riscam sa ne-o furam, ca doar nu se mai fac d-astea, nu? 

Si atunci cum naiba sa mai parem autentici, reali??? Pierduti in tehnologie, ne mai amintim din cand in cand de placerea si emotiile create de o plimbare sub clar de luna in parc, tinandu-va de mana, fara telefoane in brate si Facebook si Twitter si alte medii d-astea virtuale… 

Eram mare fana Facebook, eram nedespartiti, pana cand am redescoperit emotiile umane provocate de gesturi mici, naturale, UMANE!! (ma repet, stiu, dar incerc sa demonstrez ceva). Inca il mai folosesc, insa este doar ceva auxiliar, acolo undeva, departe de viata traita in mod real. 

Ce-i drept, nici eu nu mai apuc foarte des sa ma intalnesc cu prietenii asa cum o faceam acu 5-6 ani, insa, DACA VREI, se poate, macar 1 data pe saptamana las toate calculatoarele si telefoanele si ma indrept catre oameni.

Imi doresc (sincer va spun) sa ne intoarcem la un mod de viata mai simplu (sunt dependenta de tehnologie, dar imi complica sufletul), fara atatea medii virtuale…. 

Din pacate tot avansam, si pierdem notiunile de “natural” si “viu grai”, probabil ca vom crapa sub munti de beton si metal construIti chiar de mainile noastre.

 

Ganduri

Letter

Dear darling,

 

I know I haven’t been around that much lately, I apologize.. a lot has happened since the last time we spoke, and I don’t know now who we are anymore.

I still feel you. I feel your pain, I need your smile, please do live another day!

I want you free, I want you happy, make me happy!

Give me something to hold on, give me the humanity that’s left in you, give me hope!

Tell me what’s wrong, I can fix it, I promise, I’ll do anything!

I hear your cry from far away, I can’t reach you right now, just hold on!

I know you know… I know you also feel. Open up, let me in, show me your fears, give me all that’s bad and I’ll make it go away. I’ll fix you, I’ll take every broken piece of you and fill it with love and stick it back to it’s place. I’ll wrap you up in caresses, I’ll kiss you every night and sing to you that lullaby that makes you smile.  I miss you.

 

With love and faith,

Signed, your happiness.

Ganduri

Victima…

Sunt victima propriei mele minti…

Asa este… chiar sunt! Cand incepe sa zburde prin lumi de fantezie, cu feti frumosi si finaluri “happily efer after”, eu ma desprind de realitate si raman blocata acolo, in basme.

Scenarii si vise intregi au fost puse in scena de ea, mintea mea salbatica. Cati protagonisti am vazut prin ochii ei, nici nu va povestesc, ati rade!

E ridicol, eu incerc sa fiu un om normal iar mintea mea imi joaca feste. Are propria personalitate, ma inseala si ma minte, imi da sperante desarte, imi alimenteaza sentimente de mult alese sa ramana ingropate.

Sunt victima propriei mele minti. Intotdeauna a fost o rebela, intotdeauna mi-a incalcat principiile, nu i-a pasat de etica, de bun simt, mereu a facut ce-a vrut… si eu am lasat-o.

Ca un copil naiv, am crezut in judecata ei, am mers pe mana ei, si am suferit consecintele, fie ele bune sau rele.  In majoritatea situatiilor, consecintele au fost bune, deci le redenumim rezultate. Alteori s-a intamplat sa trag ponoasele, deh, nici un sistem nu e perfect J

Instinctul n-a fost mereu pe-aceeasi pagina cu rebela noastra, protagonista a unor cuvinte descarcate de frustrare. Iar rebela noastra s-a aliat cu sufletul meu. Vai, ce oroare, ce chin, ce nebunie!!

Imaginati-va o constiinta inexistenta mana-n mana cu un suflet dornic de… de viata – combinatie fatala, va spun eu!!

Sufletul simte si cere, constiinta aproba “proiectul”, mintea duce la executare. Logica urla ca nu-I bine, n-are sanse de castig.

Dorinte de mult ingropate de logica si de suflet, acum scoase din cutii prafuite, se lupta sa fie implinite, dar nu… nu le las… nu e bine… instinctul imi spune ca nu e bine. Ma cearta (din nou) si ma implora sa stau cuminte.

Reality check: n-avem parte, controlul e prea ocupat pentru noi. Ok… ne descurcam singure.. stim sa facem asta, o facem de-atatia ani. Si-atunci de ce e acum asa de greu? E dificil, parca totul e mai dificil acum.

Acum, ca sunt femeie in toata firea, parca pierd controlul. Ar trebui sa fiu mai puternica, mult mai integra decat de fapt sunt inlauntrul meu… Si-atunci ce facem, fetelor?

Va spun eu: asteptam sa treaca, fara sa facem nimic (daca tot nu putem)… suna stupid, sa stai cu mainile-n san sa astepti sa pice din Cer poate. E adevarat ca Dumnezeu iti da, dar nu-ti baga in traista, insa in astfel de situatii in care nu poti face nimic pentru ca te impiedici de principii si morala la fiecare pas, in aceste situatii critice stai si nu faci nimic. Contraziceti-ma daca gresesc, dar eu cred ca e cea mai buna solutie.

Nu, n-am innebunit, de fapt, cred ca d-abia acum inteleg cine sunt cu adevarat. Intrebarea e: vreau sa ma schimb? Sau… ma pot schimba?! Teoretic, conform spuselor oamenilor, nu… nu ma pot schimba, pentru ca oamenii nu se schimba.

Eu vreau basme. Mereu. Vreau iubirea nebuna de la inceput si peste 100 de ani, cu aceiasi fluturasi, cu aceleasi emotii, cu aceeasi dorinta de nestapanit, le vreau pe toate mereu, ca-n prima zi. Dar nu se poate, vine nenorocita aia de stabilitate impreuna cu prietena ei, rutina. Va jur ca le urasc!

Si uite-asa dispare magia… da, magie… asta vreau eu, magie peste tot, pretutindeni, intotdeauna J

Remuscari, resentimente, refulari… fir-ar sa fie, m-am saturat!!!

Libertatea deja si-a schimbat definitia din perspectiva mea. Asa ca mi-e teama ca vom trai dupa noi reguli, tu si eu.

Daca vom vrea sa bem, vom bea, ce-I asa mare chestie?!

Daca vom vrea sa ne plimbam ore-n sir pe nu stiu unde, o vom face, nu-I nimic rau in asta.

Daca vom vrea sa ne drogam… eh nu, nu ne drogam, suntem toate de acord ca mai bine bem pana dimineata decat… altceva.

Daca vom vrea sa iesim la o cafea cu cineva anume, nu ne vom mai da in laturi, vom iesi pentru ca vrem.

Pentru ca ne dorim, pentru ca de acea chestie avem nevoie atunci, in acel moment.

Nimeni n-are dreptul sa ne ia implinirea unor dorinte sau nevoi, nici macar principiile, morala, stabilitatea sau (mai ales) rutina.

**Aceasta lucrare este un pamflet si trebuie tratat ca atare. A fost scris in urma unor lacrimi planse din cauza nenorocitelor de cepe. Nu va faceti griji, m-am razbunat pe ele, calindu-le bine de tot!”

Ganduri

Amanta

Te iubesc acum ca si cum mi-ai apartine! Si-ti iubesc si ochii azuri imbatati de senzatii speciale, si sanii goi si zglobii.

M-am tarat azi prin noroi ca s-ajung in bratele tale, sa-ti simt bataile inimii, si-nebunesc cand la saruti cu atata caldura-n buzele moi si rosii de dorinta. Azi te iubesc doar cateva ore, si nu mai stiu de ea, de el, de lumea-ntreaga. nu te vreau decat pe tine, sa-ti dezmierd pielea alba si fina, sa-ti completez trupul cu-o jumatate: trupul meu. Azi suntem perfecti, azi radem, imi sclipesc ochii doar la gandul zambetului tau, si nu ma dau in laturi sa-ti venerez corpul in fata lui Dumenzeu! Si iata cu te initnzi pe patul imbracat in asternuturi parfumate si m-astepti sa ne iubim. Si facem dragoste si nu ne stie nimeni, si zambesti de placere si sunt in extaz, si ne miscam pe ritmul cantecului ciudat, si ma tragi mai aproape, sa nu ne desparta nimic, si-mi doresc eternitatea momentului ca sa nu incetez sa te iubesc…

Sunt doar amintiri ce se spala de pacate cu apa fierbinte, aburii ma sufoca, stiind ca am sa plec, cel din oglinda ma implora sa mai stau, sa nu te las pierduta-n intuneric, sa nu ma intorc la ea, sa nu pierdem nimic!

Te privesc intens, pupilele dilatate ameninta cu lacrimi momentul despartirii, imi ascund disperarea pastrarii unei promisiuni scrise candva demult.

Am promis sa nu te uit, am promis sa fiu sincer, dar nu am vrut sa te iubesc, si-mi doresc totusi nemurirea clipei in care te-am sarutat…

Ganduri

Calatorie

N-am crezut niciodata cand eram in inima orasului ca sentimentul de-a fi in drum spre departe de oras e atat de eliberator decat in secunda in care ma aflam in tren/ masina/  avion/ autocar… le-am incercat pe toate si e acelasi sentiment coplesitor de libertate pura ce nu poate fi definita in cuvinte, ci doar simtita la un alt nivel, mai ales cand pleci singur. Ganduri aiurea, amestecate cu-o oboseala de galagie si agitatie nerabdatoare de liniste si pace ca un copil mic!

Case trecatoare, o sina de tren aparent infinita, umbre de copaci si un mic oras lasat in urma completeaza visul nemarginit al sufletului. Se crapa de ziua, lumina vrea sa invadeze lumea asta murdara, poate o mai curata de pacate.

Controlorii ce perforeaza bilete catre destinatii nebanuite cu semnificatii aparte, spera sa nu fie fortati sa dea jos pe nimeni din trenul sperantei.

Si s-aud sunete ciudate, versuri ca nste ecouri pierdute-n pestera, contureaza pictura gri a unor ochi incercanati ce-au vazut multe si inca nu vor sa se-nchida. Oameni butoneaza telefoanele, sunt fericiti, se simt liberi! Astazi e ziua libertatii fiintei, astazi va iesi soarele dintre nori si va lumina minti ce nu suspecteaza fericirea ce va sa vina. Numai deasupra norilor poti simti asta, insa aici jos, pe sinele de tren, timpul se dilata altfel, iar soarele se lasa asteptat. Un miros de cafea mi-aduce aminte de-o cana de lut plina cu cafea aburinda, ce va sa imbie o casa intreaga cu aroma sa de “buna dimineata”. Ma duc catre acea cana de lut, imi doresc acea buna dimineata si tanjesc dupa caldura sufocanta a sobei micute… mai e putin!

06:54 R-3001 Bucuresti – Predeal